Ani la rând, m-am certat aproape în fiecare zi cu un foarte bun prieten. în joacă, firește. Certurile noastre erau provocări intelectuale reciproce, ne puneam mintea la treabă, găseam, formulam și la nevoie născoceam argumente. în același timp, erau un mod de a ne ascuți spiritul ludic și simțul umorului, fără de care, după umila mea părere, în lumea de azi, ești pierdut. Unul dintre subiectele noastre preferate, pe marginea căruia ne puteam aprinde până aproape de autocombustie, este binomul comunism-anticomunism.

Prietenul meu susține că problema e caducă, mortul de la groapă nu se mai întoarce, n-are rost să mai vorbim despre asta, să ne consumăm energiile cu fața spre trecut și – pe de altă parte – anticomunismul, ca și comunismul, are în el ceva distructiv. Hai să construim un capitalism cât mai bun, zice el, că, uite, are și capitalismul problemele lui, în loc să ne lamentăm ce rău a fost comunismul.

Ce spunem noi: în primul rând, dacă la nivel individual poate există, ici-colo, excese de implicare, nu pare că națiunea română își consumă energiile în lupta anticomunistă… Trăsătura distructivă a anticomunismului nu este foarte evidentă, câtă vreme niciun fost pușcăriaș politic nu i-a tras măcar o palmă unui torționar întâlnit pe stradă și avem știre de vreo pagubă suferită de oricine – politician sau prosper om de afaceri – pe motiv că a fost comunist. Cu fața spre trecut… Să fie oare preocuparea de a înțelege trecutul – măcar trecutul recent – un mod de a trăi cu fața spre el, întorcând așadar spatele viitorului? Există două adevăruri care nu cred că pot fi contrazise și un al treilea măcar discutabil:

  1. Viitorul este indisolubil legat de trecut. Pentru o națiune, ca și pentru un singur om. Ceea ce vei reuși să faci răspoimâine depinde de ceea ce ai făcut răsalaltăieri.
  2. Câtă vreme trecutul nu e clar, viitorul e nesigur, pentru că nu știi pe ce picior dansezi, nu știi pe ce te poți baza și mai ales nu știi ce trebuie să eviți. De-aia se duc oamenii la psihanalist. Evident, cei care conștientizează că au nevoie de așa ceva.
  3. Trecutul României este încă destul de neclar. Nu numai trecutul recent, de altfel. Românii au nevoie de o psihanaliză națională, care să le identifice traumele naționale.

Acest al treilea punct este discutabil, poate fi doar o părere, dar primele două sunt de-a dreptul truisme, adevăruri banale, valabile pentru orice dimensiune a vieții individuale ori de grup. Nu numai sistemul social-politic de acum 30 de ani influențează esențial ceea ce facem azi și vom face peste 30 de ani, ci și mediul natural, geografia, clima, tradițiile, condițiile de trai de acum 30, 20 sau 10 ani. Sunt oameni care dau copiilor de trei-patru ani mâncăruri grele sau fast food ori să guste „de poftă” bere, vin, chiar tărie, și zic: „Uite că n-a pățit nimic!” N-a pățit acum. O să pățească peste 20 de ani. Și-o să se mire: de unde, de unde, că nu mănânc nimic care să…? Toți am înghițit – fără să vrem – lucruri indigeste care încă ne mai afectează organismul. Pentru cei care vor să înțeleagă cum s-a întâmplat asta, există multe referințe literare.

Dacă nu putem schimba trecutul, măcar să-l înțelegem. Și poate n-o să-l repetăm. sursa foto

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentCe ramane cand ramane ceva
Articolul următorA fi sau a nu fi

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here