Capodopera „La Grande Bellezza”, recent desemnat cel mai bun film străin la Oscaruri, are și rara calitate de a conține cea mai scurtă cronică a sa în chiar titlul acestei tragicomedii regizate de Paolo Sorrentino. Iar marea frumusețe a filmului răsare la tot pasul protagonistului: inconfundabilul playboy sexagenar Jep Gambardella (Tony Servillo), având întipărită „la Dolce Vita” în toate cutele fizionomiei sale bronzate, de distins fante tomnatic. Sosit cu decenii în urmă de la Napoli în strălucitoarea și decadenta Romă, Jep, acum ziarist bătrân și romancier al unui singur titlu, a venit pentru a se înscăuna rege al high-life-ului. Și, Doamne, ce bine i-a ieșit!

Marea frumusețe abil ascunsă – o poți rata, orbit de frumusețea orașului – a acestui film rezidă în stilul vestimentar al lui Jeb. „Elegant ca un vampir”, caracterizarea îi aparține cronicarului britanic Peter Bradshaw de la „The Guardian”, Gambardella ia ochii oricărui spectator avizat. Impresionează în mod deosebit propensiunea sa pentru pantaloni albi. îi poartă cu lejeritatea celui obișnuit cu bunăstarea, a celui ce știe să găsească distincția care le lipsește marinarilor când îmbracă acest tip de pantaloni, și cu nonșalanța celui ce nu se teme de praf (aici, cititorul bucureștean poate ridica, intrigat, sprâncenele).

în pantalonii săi albi, laitmotiv vestimentar ce tinde să devină un personaj în sine, contrabalansând cu simbolica lor imaculare insuportabila melancolie a personajului masculin, starul decrepit al vieții de noapte romane e imperial.

Pentru contrast, Jep va pune mereu un sacou în culori țipătoare și sfidătoare, de la ocru la oranj. Ba va apela și la o aroganță îngăduită doar acelor stilați care au trecut de jumătatea vieții, altminteri sunt caraghioși: să se îmbrace complet în alb, aidoma americanului Tom Wolfe, promotorul Noului Jurnalism. Va renunța la alb doar la o înmormântare sau la un garden-party cu înalți prelați.

Din articolul „Cel mai stilat film pe care nu l-ați văzut” (a fost scris pe când filmul italian abia primise o nominalizare la Globurile de Aur) din ediția americană a revistei „Esquire”, aflăm și cine stă în spatele eleganței acestui personaj: designerul vestimentar Daniela Ciancio, a cărui mentor, Piero Tosi, a fost omagiat la Oscarurile 2014. Ciancio s-a rezumat, după cum singură mărturisește, la a îmbrăca sufletele personajelor.

Restul l-au făcut pantofii în două tonuri, maro și bej, de la Tod’s și Hogan, pălăriile Marzi, cravatele Tino Cosma, ochelarii (pe care, observă „Esquire”, Jep îi poartă ca jucătorii din NBA, doar asortați la haine) Luxottica. Și, bineînțeles, brandul atât de special Caesar Attolini, care a zămislit, în 1930, primul sacou napoletan. Practic, această faimoasă marcă de croitorie a fost aleasă în egală măsură de actorul principal, cât și de echipa de designeri vestimentari.

Semn că Tony Servillo i-a împrumutat personajului Jep ceva din propria sa eleganță napoletană, înnobilată apoi de înalta societate romană. Cum ziceam, poți aprecia „Marea frumusețe” și pentru pantalonii albi ai protagonistului.

Croiala, dar și distincția cu care sunt purtați când Jep stă picior peste picior, te fac să îți dorești să îmbătrânești frumos chiar și când trăiești într-o societate care asociază rar spre deloc frumusețea și bătrânețea.

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentUn cantec cat o paradigma
Articolul următorPe cine sa admir?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here