Pe unele ziduri din București – poate și din țară, n-am văzut – cineva a imprimat cu un șablon (deci nu un grafitti făcut la repezeală) textul „Maneaua ucide”. Cu greu s-ar putea imagina o mai mare neghiobie. O spun ca un om căruia nu-i plac manelele. Dar niciun fel de muzică și niciun fel de artă nu poate ucide – nici măcar în sens figurativ. Nici măcar să ucidă bunul-simț sau bunul-gust. Acestea le ai sau nu le ai, dar dacă le ai nu ți le poate lua nimeni și nimic.

De fapt, la o analiză psihologică sumară, fără să fie nevoie de aprofundate cunoștințe în domeniu, se poate constata cu ușurință că un asemenea mesaj – „Maneaua ucide” – încearcă să acopere o slăbiciune, o neîmplinire, o auto-nemulțumire. „Eu” – ne transmite autorul mesajului – „aș fi ascultat numai Bach și Vivaldi, dar, bietul de mine, maneaua mi-a ucis simțul muzical!” Oamenii care au simț și cultură muzicală sunt – tocmai datorită lor – imuni la orice agresiune de prost-gust.

Și, înainte de a continua, țin să spun că nu-mi plac manelele contemporane (căci genul a existat și în vechime) exclusiv din cauza textelor, muzica fiind dintr-o gamă melodică acceptabilă, uneori chiar plăcută. De altfel, noțiunile cu care operăm sunt atât de greu de definit! Să luăm bunăoară kitschul – despre care cu siguranță vom mai vorbi aici. E foarte ușor să spui despre ceva că e kitsch și, cel puțin uneori, încadrarea e EVIDENTÄ‚! Și totuși, ce înseamă kitsch? Dicționarul spune „Termen folosit pentru a desemna un obiect decorativ de prost gust”.

Foarte clar. Și prost-gust? „Care arată lipsa simțului estetic”. Și simț estetic? Nu există o definiție a sintagmei, ci doar a esteticului: estetic vrea să zică frumos. Și frumos? „Care place pentru armonia liniilor, mișcărilor, culorilor”. Aici ne-am blocat, pentru că pică întrebarea: „CUI place?” Oricum, ca să ajungem până aici a trebuit să ignorăm cel puțin două proverbe: „Despre gusturi nu se discută” și „Nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie”. Revenind acum la muzică și la preferințele muzicale, concluzia e una pe care o știam de la bun început: e loc, slavă Domnului, pentru toată lumea.

A forța pe cineva să-i placă Beethoven e la fel de stupid cu a forța pe altul să-i placă Salam. Firește, există numeroase argumente și instrumente cu care se poate demonstra nu doar superioritatea primului față de al doilea – asta ar fi caraghios fie și ca intenție! – ci de ce și în ce fel un anumit gen de muzică este (mult) mai complex decât altul. Dar, să fim sinceri – nici în sala Ateneului, nici în cea de la Polivalentă, atunci când ascultă încântat muzica preferată, nimeni nu se gândește la complexitate și nu judecă în argumente teoretice. Personal, sunt un iubitor de muzică simfonică, rock, folk, șansonete, canțonete, muzică ușoară, hard rock, R&R, R&B, experimentală.

Ascult cu aceeași bucurie Mozart, Pink Floyd și Charles Aznavour și le cunosc tuturor destul de bine lucrările. Nu sunt mare amator de operă, din care iubesc mai mult părțile instrumentale și corurile. Știu câteva romanțe, dar n-aș exagera cu ascultatul. îmi plac muzica de estradă și fanfarele, inclusiv marșurile militare. îmi place – fără să fiu mare fan – folclorul autentic, de la Angela Moldoveanu la Dumitru Fărcaș. Cum ziceam, e loc pentru toate. sursa foto

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here