Doar câteva lucruri au fost mai des și mai apăsat invocate în România postdecembristă decât normalitatea. Toată lumea spune că vrea normalitate. E drept, însă, că aceasta n-a fost niciodată definită public, printr-o definiție la care să subscriem cu toții.

E ușor de bănuit că, pentru cei care au măcar o musculiță pe căciulă, normalitatea înseamnă legi mai blânde, în vreme ce aceia care au fost victimele unui furt sau, Doamne ferește, mai rău, își doresc o normalitate cu o legislație mult mai aspră, care să taie a priori atracția unora pentru infracționalitate.

Pentru copilul sau tânărul cu drag de-nvățătură, normală ar fi o școală cu profesori cât mai buni și – fără a fi aspri – cât mai pretențioși. Pentru adolescentul mai zvăpăiat, normal ar fi ca profesorii să mai dea și note „din burtă”, că nu moare nimeni din asta. Normal ar fi, pentru un jurnalist onest și serios, ca publicul să nu mai citească și să nu se mai uite la toate prostiile, înghițindu-le pe nemestecate, în vreme ce normalitatea unui paparazzo înseamnă tocmai un apetit cât mai mare pentru uitatul pe gaura cheii și știrile cu „cercetătorii britanici” fără nume, fără institut și fără vreo referință verificabilă.

Există oare un numitor comun? Există vreo normalitate convenabilă tuturor? Am putea spera la una acceptată de către toată lumea, cu excepția infractorilor. Dar dacă ne gândim un pic mai bine, o să descoperim cu plăcută supriză că, ba da, îi putem include și pe ei! Pentru că nimeni nu se naște infractor, ci devine așa ceva, în anumite condiții sociale, materiale, culturale și de civilizație generală.

O normalitate cu adevărat… normală ar trebui așadar să fie una care să lucreze atât de profund asupra acestor condiții încât să minimizeze riscurile evoluțiilor individuale negative. Și atunci potențialul, virtualul personaj negativ se va simți și el normal! Am spus „să minimizeze” și nu „să elimine”. Nu sunt utopic. Dar orice societate trebuie să aibă obiective pe termen scurt, mediu și lung. Nu generice, nu teoretice, ci pragmatice și cuantificate.

Am auzit frecvent cifrele infracționalităților și uneori scăderi ale acestora. Slavă Domnului! Dar n-ar trebui să avem și niște cifre-obiectiv? Până în 2020, de pildă, mai puțin de „n” jafuri la mia de locuitori. Dacă nu ne propunem nimic, nu vom reuși mai nimic – decât norocos, conjunctural și incoerent.

Dincolo de problema-limită a faptelor antisociale, normalitatea este departe de-a fi ceva sofisticat. Adevărata normalitate, normalitatea profundă, normalitatea structurală, nu este compusă din monumente, ci din flori de câmp. Pentru a trăi normal, pentru a fi normal nu este nevoie de declarații solemne, de legi speciale sau de gesturi eroice. Normalitatea este compusă, în cea mai mare parte, din gesturi mărunte și firești. Gestul de a ține ușa cuiva care intră sau iese o dată cu tine.

Gestul de a spune „Bună ziua!” Gestul de a zâmbi, chiar și necunoscuților. Gestul de a lăsa locul tău la casa supermarketului când constați că persoana din spatele tău a luat doar o pâine, în vreme ce tu ai un coș plin și ar fi cumva să aștepte după tine.

Normalitatea înseamnă să încerci să te duci dimineața la serviciu cu energie și bună dispoziție. Să spui întotdeauna ceea ce gândești, dar – acolo unde sunt relații sau situații tensionate, s-o faci fără ură și fără obidă. Să întinzi o mână când cineva se împiedică lângă tine.

Să suni la 112 când e cazul. Să vorbești oricât de sarcastic despre adversarii politici, dar într-un limbaj civilizat, fără calomnii și chiar fără aluzii. Cam atât. Nu-i foarte complicat, nu? sursa foto

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here