O butadă celebră susține că prin cultură generală se înțelege ceea ce rămâne după ceea ce ai uitat tot ceea ce ai învățat. Ca să nu rămână un simplu joc de cuvinte, un sofism provocator și ostentativ, ideea ar trebui nuanțată: ceea ce rămâne după ceea ce ai uitat tot ceea ce ai învățat cu dinadinsul.

După ce se evaporă obligativitățile, schemele, regulile, sintezele pentru bacalaureat, citatele și referințele culturale care dau bine în conversație – și se decantează, în sufletul și în mintea ta, ceea ce ai înțeles cu adevărat, ceea ce te-a emoționat cu adevărat, ceea ce iubești cu adevărat, ceea ce știi cu adevărat – și nu pentru că e bine să știi. în sufletul și în mintea ta… Să fie oare mai mult în suflet sau mai mult în minte? Dacă privim cu atenție în noi înșine, dar și în cei din jur – atât cât ne este îngăduit și accesibil – o să constatăm cu ușurință că, în fața oricărui act artistic, emoțiile, impresiile estetice, trăirile sînt mai puternice decît gîndurile, decât judecățile.

Ceea ce am simțit în sala unui spectacol de teatru – și cu atât mai mult în cea a unui concert -, ceea ce am trăit citind un roman – și cu atât mai mult o poezie – mă implică, mă domină, mă influențează mai mult decât ideile născute din percepția rațională a operei respective, decât țesătura de gânduri stârnită de aceasta. îndrăznesc chiar să spun că, în absența unei trăiri emoționale ori măcar estetice, întâlnirea dintre mine și actul artistic nu prea merită consemnată.

E ca și când aș fi trecut pe stradă pe lângă un copac – ceea ce se și întâmplă, zilnic – fără să-l observ. Deși e o ființă nu rareori interesantă, are culorile și parfumul lui, se luptă să răzbată în poluarea orașului, are o istorie, e viu. De partea cealaltă, aș zice că absența unei punți de gândire între mine și un tablou, de pildă, lipsa unui raționament, fie și abia schițat, legat de acea pictură, nu anulează caracterul de receptare artistică.

Sentimentele artistice sunt, așadar, mai pregnante decât gândirile artistice. Atâta doar că… Atâta doar că primele se pot dizolva în timp, dar celelalte nu. Mai mult, de regulă reflecțiile legate de o operă pot chiar să crească – dacă, firește, opera era de valoare. Ni se întâmplă destul de rar ca, recitind o carte, să retrăim emoțiile primei lecturi, să suferim ori să ne bucurăm din nou alături de personajele favorite – fie și măcar pentru că acum cunoaștem desfășurarea evenimentelor.

în schimb, sunt șanse serioase să descoperim noi înțelesuri ori să reflectăm la cele deja aflate. Mutatis mutandis, ceva din toate acestea trebuie luat în considerație și în raport cu întîmplările vieții noastre.

Este evident că sentimentele și senzațiile sunt mult mai puternice și ne oferă vibrația fără de care nimic n-ar avea sens. Dar ceea ce rămâne în timp, peste ani, este mai degrabă din zona rațiunii. Aldous Huxley spunea chiar, categoric, că nu ne putem aminti senzațiile, ci doar contextul în care s-au produs. Dar cu siguranță ne amintim ce-am gândit despre o împrejurare și ce concluzii am tras pentru viitor. Asta rămâne când rămâne ceva. Când nu – nu. sursa foto

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here