Un sentiment fără sentiment

Povestea spune că, la un „mare miting popular de adeziune” de la mijlocul anilor 1980, în vreme ce Nicolae Ceauşescu trecea mândru prin mulţime, toţi manifestanţii din jur strigau „Ura! Ura!”, spre bucuria, satisfacţia, dar şi liniştea oamenilor de ordine, care trebuiau să asigure „o atmosferă de vie recunoştinţă faţă de” – până când unul dintre ei observă un bărbat încruntat care nu deschidea gura. Se apropie imediat de el şi-l întrebă: „Dumneata de ce nu strigi «Ura!»?”, la care bărbatul răspunse: „Eu o ţin în mine”.

Oricât m-aş gândi, nu reuşesc să găsesc un alt context sau exemplu în care ura să joace un rol pozitiv – sau măcar amuzant. Indignarea, da – şi cred că toată lumea a admirat mesajul nonagenarului Stephane Hessel, care îndeamnă tinerii din întreaga lume să se indigneze creator, să nu accepte blazarea lui „merge şi-aşa” şi nici indiferenţa celor care – recent, la noi – au anunţat că nu mai vor să meargă la vot, dezamăgiţi fiind de întreaga clasă politică.

Dar o alta sigur nu ne va fi paraşutată din cer. Indignarea e categoric mai constructivă decât lehamitea. Nevoia de a riposta – în chip civilizat – da, şi pe aceasta o înţeleg (şi o trăiesc deseori!) foarte bine, fie că e vorba despre o ripostă în vorbe sau în gesturi. Fără violenţă, dar – de ce nu? – cu vehemenţă, dacă e nevoie. Înţeleg chiar şi dispreţul, deşi de cele mai multe ori e lipsit de productivitate, de utilitate concretă, şi – tot de cele mai multe ori – mărturiseşte un nu tocmai mărturisibil sentiment de superioritate.

Dar dacă un lucru sau o persoană chiar îţi repugnă şi nu ai puterea (sau căderea sau acceptul) să-l cureţi de aspectul sau mirosul care te disturbă de-a dreptul visceral, atunci, asta e, dispreţul trebuie înţeles. Dar ura, nu, n-o pot înţelege, necum trăi. Nu când ştiu că Mircea Vulcănescu a lăsat drept testament rugămintea „Să nu ne răzbunaţi!”. Nu când mi se povesteşte că Seniorul Corneliu Coposu l-a oprit pe stradă pe unul dintre foştii săi torţionari şi i-a spus: „De ce te temi? Voiam să-ţi spun că, dacă vei ajunge vreodată să fii judecat pentru ce-ai făcut, eu am să vin să depun mărturie în favoarea ta!

Am să spun că erai nebun, pentru că numai un nebun poate să facă aşa ceva!” Nu pot înţelege – necum trăi – ura câtă vreme, în 25 de ani, niciun fost deţinut politic nu a dat măcar o palmă unui fost torţionar.

Şi sunt destui pe stradă! Mai ţineţi minte că, atunci când s-a ridicat prima dată problema deschiderii dosarelor, unele Casandre au deplâns probabila „vânătoare de vrăjitoare”? După atâta amar de vreme, vrăjitoarele sunt bine mersi. Dieta alimentară chinezească – şi probabil nu numai ea – propovăduieşte ideea că în fiecare zi trebuie să mănânci măcar un pic din fiecare gust: sărat, amar, dulce, iute (picant) şi acru.

Tot astfel, cred că, pentru sănătatea sufletului, de-a lungul vieţii trebuie să încerci toate sentimentele: iubire, emoţie, tristeţe, melancolie, bucurie, fericire, supărare, indignare şi câte-or mai fi. Dar nu ura. Sigur, există situaţii în care ura este perfect justificată, de pildă ura mamei faţă de ucigaşul sau agresorul copilului ei. Dar, dacă soarta te scuteşte de asemenea tragedii, ura trebuie ocolită cu grijă, şi asta dintr-un motiv extrem de simplu: este auto-devoratoare. Te dizolvă mult mai repede pe tine însuţi decât o face cu ţinta urii tale. sursa foto

Eu cu lumea

Articole similare

  • Eu cu lumea

    Despre moşteniri

    Povestea spune că un multimilionar în dolari povestea cum şi-a făcut averea: Copil sărac fiind, a găsit pe stradă un măr frumos, l-a spălat şi a reuşit

  • Eu cu lumea

    Toate-au fost la timpul lor...

    ...ceva exagerat, anii au trecut în zbor şi lumea le-a uitat! Cât adevăr fundamental într-un cântecel jucăuş cu iz de

  • Eu cu lumea

    Comme sur la clôture

    Cu ani în urmă, înainte de 1990, o cunoştinţă care reuşise, în mod miraculos la aceea vreme, să facă o vizită în Statele Unite, mi-a

  • Eu cu lumea

    De ce există răul pe lume?

    De ce există suferinţă? De ce există catastrofe? Din perspectivă strict ştiinţifică e simplu: e o problemă de probabilităţi. Universul generează toate

Comentarii (0)

Scrie un comentariu