Trecutul viitor

Ani la rând, m-am certat aproape în fiecare zi cu un foarte bun prieten. În joacă, fireşte. Certurile noastre erau provocări intelectuale reciproce, ne puneam mintea la treabă, găseam, formulam şi la nevoie născoceam argumente. În acelaşi timp, erau un mod de a ne ascuţi spiritul ludic şi simţul umorului, fără de care, după umila mea părere, în lumea de azi, eşti pierdut. Unul dintre subiectele noastre preferate, pe marginea căruia ne puteam aprinde până aproape de autocombustie, este binomul comunism-anticomunism.

Prietenul meu susţine că problema e caducă, mortul de la groapă nu se mai întoarce, n-are rost să mai vorbim despre asta, să ne consumăm energiile cu faţa spre trecut şi – pe de altă parte – anticomunismul, ca şi comunismul, are în el ceva distructiv. Hai să construim un capitalism cât mai bun, zice el, că, uite, are şi capitalismul problemele lui, în loc să ne lamentăm ce rău a fost comunismul.

Ce spunem noi: în primul rând, dacă la nivel individual poate există, ici-colo, excese de implicare, nu pare că naţiunea română îşi consumă energiile în lupta anticomunistă... Trăsătura distructivă a anticomunismului nu este foarte evidentă, câtă vreme niciun fost puşcăriaş politic nu i-a tras măcar o palmă unui torţionar întâlnit pe stradă şi avem ştire de vreo pagubă suferită de oricine – politician sau prosper om de afaceri – pe motiv că a fost comunist. Cu faţa spre trecut... Să fie oare preocuparea de a înţelege trecutul – măcar trecutul recent – un mod de a trăi cu faţa spre el, întorcând aşadar spatele viitorului? Există două adevăruri care nu cred că pot fi contrazise şi un al treilea măcar discutabil:

  1. Viitorul este indisolubil legat de trecut. Pentru o naţiune, ca şi pentru un singur om. Ceea ce vei reuşi să faci răspoimâine depinde de ceea ce ai făcut răsalaltăieri.
  2. Câtă vreme trecutul nu e clar, viitorul e nesigur, pentru că nu ştii pe ce picior dansezi, nu ştii pe ce te poţi baza şi mai ales nu ştii ce trebuie să eviţi. De-aia se duc oamenii la psihanalist. Evident, cei care conştientizează că au nevoie de aşa ceva.
  3. Trecutul României este încă destul de neclar. Nu numai trecutul recent, de altfel. Românii au nevoie de o psihanaliză naţională, care să le identifice traumele naţionale.

Acest al treilea punct este discutabil, poate fi doar o părere, dar primele două sunt de-a dreptul truisme, adevăruri banale, valabile pentru orice dimensiune a vieţii individuale ori de grup. Nu numai sistemul social-politic de acum 30 de ani influenţează esenţial ceea ce facem azi şi vom face peste 30 de ani, ci şi mediul natural, geografia, clima, tradiţiile, condiţiile de trai de acum 30, 20 sau 10 ani. Sunt oameni care dau copiilor de trei-patru ani mâncăruri grele sau fast food ori să guste „de poftă” bere, vin, chiar tărie, şi zic: „Uite că n-a păţit nimic!” N-a păţit acum. O să păţească peste 20 de ani. Şi-o să se mire: de unde, de unde, că nu mănânc nimic care să...? Toţi am înghiţit – fără să vrem – lucruri indigeste care încă ne mai afectează organismul. Pentru cei care vor să înțeleagă cum s-a întâmplat asta, există multe referințe literare.

Dacă nu putem schimba trecutul, măcar să-l înţelegem. Şi poate n-o să-l repetăm.   sursa foto

Eu cu mine

Articole similare

  • Eu cu mine

    Miracole

    Să recunoaştem: cei mai mulţi dintre noi fie nu credem în miracole – „Nu crede în miracole!”, ne-nvaţă Murphy, „Bazează-te pe

  • Eu cu mine

    Bucuria de a trăi

    S-a născut pe la 1541, al doilea dintr-o famile cu 12 copii. Pentru că tatăl nu i-a lăsat nicio parte din fermă, a luat drumul mării la 13 ani şi a devenit

  • Eu cu mine

    Tunisia văzută din piscină

    A venit vara și, odată cu ea, vacanţele. În ciuda crizei, numărul românilor care-şi petrec vacanţa în străinătate creşte de la an la an. Sigur, am putea

  • Eu cu mine

    De ce nu plec la Cluj

    Ştiţi care este motivul principal pentru care nu plec mâine la Cluj? Desigur, pentru că nu m-a chemat nimeni; şi nu cunosc pe nimeni acolo; şi n-am nimic

Comentarii (0)

Scrie un comentariu