Reconstituirea

În 5 ianuarie 1970, la un an şi patru luni după ce, opunându-se făţiş intrării Armatei Roşii în Cehoslovacia, Nicolae Ceauşescu îşi punea la butonieră întreg Occidentul, care avea să-l curteze mai bine de un deceniu. Acesta va fi umplut de decoraţii şi plimbat în caleşti regale, al doilea efect fiind fascinaţia exercitată asupra unei bune părţi a intelectualităţii române care, văzând în Ceauşescu un conducător curajos şi naţionalist, s-a înghesuit să intre în partid.

O bombă exploda la Bucureşti. Construită, armată şi lansată nu de către trupele Tratatului de la Varşovia, ci de către un mic grup de artişti anarhişti, condus de regizorul Lucian Pintilie. Oameni care, din câte se pare, nu leşinaseră de emoţie în urma celebrului miting anti-Moscova. Bomba se numea „Reconstituirea”. Filmul, programat la cinematograful „Luceafărul”, a rulat doar câteva zile, dar în acele câteva zile s-a aflat! Astfel de lucruri nu trec neobservate! A fost ca un curent puternic de aer prin Bucureşti, ştirea circula rapid prin telefonul fără fir şi lumea fugea să vadă minunea. După „Dacii”, „Columna” şi filmele şantieriste, era ca şi când ne-am fi teleportat în altă ţară. Am revăzut „Reconstituirea” abia în 1977, la Cinematecă, şi apoi după decembrie 1989, dar încă după prima vizionare puteam s-o povestesc şi s-o comentez cadru cu cadru.

La un moment dat, prin 1980, m-am întâlnit cu un prieten care făcuse Operatoria la IATC şi, din vorbă-n vorbă, am pomenit despre „Reconstituirea”, la care el a avut o grimasă care m-a îngheţat: „Nu-ţi place Reconstituirea!?” „Nu-i vorba de asta”, mi-a explicat omul, „dar, ştii, sunt puţin excedat: în Institut, a trebuit să-l văd de nu ştiu câte ori, toţi profesorii vorbeau numai despre el: Uitaţi, uitaţi, AŞA se face un film!” Ştiţi ce a stârnit ura cenzurii? Nu faptul că se prezenta un abuz al autorităţilor, dispuse ca, pentru un filmuleţ „educativ”, să calce pe cadavre, la figurat şi până la urmă şi la propriu – ci felul în care este prezentat acest abuz.

Nu patetic, nu dramatic, nu lacrimogen, ci în modul cel mai insuportabil: sarcastic, ironic, chiar la băşcălie. Asta i-a înnebunit mai mult decât orice „şopârlă” strecurată în alte filme sau prin cărţi, mai mult decât o critică directă şi dură, mai mult decât orice revoltă făţişă. Când eşti atacat, criticat, acuzat, trăieşti cu senzaţia flatantă că eşti tare. Rău, poate, dar tare. Dar când eşti ridiculizat, nu prea mai ai de ce să te simţi bine... Aşa încât, pe lângă multa alte servicii pe care ni le-a făcut şi satisfacţii pe care ni le-a oferit, filmul lui Lucian Pintilie mai are un merit: ne oferă un sfat valabil şi azi, cum să reacţionezi la duritate, violenţă, abuz. Care e cea mai eficientă reacţie. Oricât ar părea de modest – râsul. E cel care-i doare cel mai tare pe care merită să-i doară. Cât despre nostalgicii comunismului, e limpede ce li s-ar potrivi cel mai bine. O reconstituire.   sursa foto 

Eu cu obiectele

Articole similare

  • Eu cu obiectele

    Mobilă fără durere

    Spiritualul, sclipitorul, inimitabilul Teodor Mazilu are o piesă intitulată „Mobilă şi durere”, care de altfel se joacă şi azi, în regia lui

  • Eu cu obiectele

    Cu sau fără pâlnie

    Pe 28 octombrie 1492, Cristofor Columb pleca spre America. Nu că ar fi ştiut asta, căci convingerea lui era că pleacă spre India. Esenţial, însă, este faptul

  • Eu cu obiectele

    Căutaţi explicaţii?

    Un document excepţional a ajuns pe Internet, mai exact pe Facebook. Nu, nu este despre agenţi sub acoperire, alegeri, spionaj, război, politică. Nici despre vreo

  • Eu cu obiectele

    Nevoia de proiecte naţionale

    Atunci când un sistem funcţionează prost, prima vină este, fireşte, a celor care, prin acţiunile lor, au determinat – direct sau indirect – proasta

Comentarii (0)

Scrie un comentariu