Pe cine sa admir?

Cu greu s-ar putea născoci o întrebare mai grea... Şi asta dintr-un motiv elementar: admiraţia e legată de noţiuni prin definiţie relative, deci discutabile: frumos, bun, curajos. Chiar calităţi aparent cuantificabile, cum ar fi inteligenţa (avem teste IQ, nu?) sau cultura (număr de cărţi citite, număr de concerte simfonice cunoscute – sau similar) rămân mult în afara unui consens universal. Să luăm de pildă chiar inteligenţa.

Ce folos că există teste IQ, de vreme ce covârşitoarea majoritate a oamenilor – inclusiv celebri – nu s-au supus la aşa ceva sau, dacă au făcut-o, habar n-avem de rezultate, iar când mai aflăm câte unul e sub beneficiu de inventar, că apare într-un tabloid? Pe urmă, ştim cu toţii că una e să fii inteligent, alta – deştept, şmecher, viclean, inspirat etc.

Expresia „băieţii deştepţi” a căpătat de mult exclusiv un sens peiorativ. Dar e mai mult decât atât. Ne place ori nu, este limpede că inteligenţa – chiar în definiţia ei cea mai riguroasă – poate fi sectorială. Unui matematician de geniu se întâmplă să priceapă poanta unui banc; un literat de excepţie poate fi incapabil să înţeleagă demonstraţia Teoremei lui Thales.

Toate cele de mai sus – şi multe altele – au dus inexorabil, în societatea contemporană (nu doar cea românească!) la tendinţa, în special a tinerilor, de a-şi îndrepta admiraţia spre singura calitate care pare 100% cuantificabilă: averea. Nu succesul – căci şi acesta e extrem de nuanţat şi de relativ – ci pur şi simplu averea.

Banii. Posesiunile. Un milion de euro e un milion de euro, n-ai ce interpreta la el. Sigur, în timp, valoarea lui scade sau creşte, dar absolut întotdeauna un milion va fi de 100 de ori 10.000! Fix. Iată reperul nesubiectiv, iată scara de valori limpede! Numai că una este definirea reperului şi alta – alegerea lui. „Pe cine să admir?” are, paradoxal, un răspuns dezarmant de simplu: pe cine crezi că te reprezintă cel mai bine.

Pe tine şi aspiraţiile tale. Ceea ce înseamnă, evident, că – înainte de această întrebare – trebuie răspuns la alta, şi anume: Cam ce-aş vrea eu să se întâmple cu mine, cu viaţa mea? Să am cât mai mulţi bani. Foarte bine, străduieşte-te să-i obţii, fireşte, pe căi cât mai cinsitite.

E un obiectiv ca oricare altul. Şi atunci, da, e normal să admiri oamenii cu bani obţinuţi în mod legal. Să fiu cât mai sănătos. Foarte bine, vezi-ţi de sănătate, mergi la sală, controlează-ţi dieta, fă-ţi analize regulate şi admiră-i pe cei care la 70 de ani arată ca Jane Fonda. Să duc o viaţă cât mai liniştită.

Foarte bine, găseşte-ţi un loc şi un job cât mai departe de stres, grădinăreşte, fă drumeţii montane şi admiră-i pe cei care chiar şi-au găsit aşa sensul vieţii. Să ştiu cât mai multe despre lume. Foarte bine, citeşte, ascultă, priveşte, interesează-te, dacă poţi – călătoreşte, oricum intră în cât mai multe muzee şi admiră-i pe enciclopedişti. Pe cine să admir? Pe cel care este aşa cum aş vrea eu să fiu. Exact atât de simplu este! sursa foto

Eu cu lumea

Articole similare

  • Eu cu lumea

    Despre moşteniri

    Povestea spune că un multimilionar în dolari povestea cum şi-a făcut averea: Copil sărac fiind, a găsit pe stradă un măr frumos, l-a spălat şi a reuşit

  • Eu cu lumea

    Toate-au fost la timpul lor...

    ...ceva exagerat, anii au trecut în zbor şi lumea le-a uitat! Cât adevăr fundamental într-un cântecel jucăuş cu iz de

  • Eu cu lumea

    Comme sur la clôture

    Cu ani în urmă, înainte de 1990, o cunoştinţă care reuşise, în mod miraculos la aceea vreme, să facă o vizită în Statele Unite, mi-a

  • Eu cu lumea

    De ce există răul pe lume?

    De ce există suferinţă? De ce există catastrofe? Din perspectivă strict ştiinţifică e simplu: e o problemă de probabilităţi. Universul generează toate

Comentarii (0)

Scrie un comentariu