Nu vă fie ruşine!

Aţi observat că americanii nu se sfiesc să arate că-şi iubesc ţara? Şi asta se-ntâmplă într-un stat federal, compus din 50 de entităţi administrative, fiecare cu orgoliile şi caracteristicile lor locale, într-un stat închegat ca naţiune cu doar puţin peste 230 de ani în urmă, într-un popor alcătuit din nenumărate etnii diferite.

E drept, modul în care-şi arată patrotismul – cuvânt compromis la noi în 45 de ani de ode şi declamări, dar care ar cam fi timpul să-şi reia locul firesc – nu este declarativ-verbal şi, în acelaşi timp, nu prea cunoaşte tabuuri. Nu e nicio problemă, de pildă, să poarte şorturi cu drapelul naţional sau sutiene sau orice alt obiect vestimentar.

Pe de altă parte, iubirea de ţară americanii mai degrabă şi-o cântă şi şi-o dansează decât şi-o declară. Ceea ce, zic eu, e frumos. Aţi observat de asemenea, poate, că grecii îşi iubesc foarte tare ţara. Atât de tare încât în tavernele lor nu auzi decât muzică grecească.

Francezii îşi iubesc atât de mult ţara, cultura şi limba încât insistă să spună „souris” în loc de „mouse”, ceea ce e oarecum amuzant, dar spune ceva! Şi noi, românii, ne iubim ţara, dar, cum să spun, aşa, mai pe ferite. Desigur, există scuza psihologiei inverse: după ce, vreme de aproape jumătate de secol, am fost obligaţi să scandăm sentimente pe care nu le aveam şi să amestecăm de-a valma patria, partidul şi genialul conducător, era de aşteptat să ne jenăm o vreme de tot ceea ce putea aduce aminte de spectacolele pe stadioane, cu cartoane desenând drumul spre comunism în zbor. Dar... o vreme! Un sfert de secol e o distanţă suficientă.

Mai ales că, între timp, au crescut şi chiar s-au născut generaţii care n-au prins propaganda patriotardă – ceea ce e bine – dar nici nu li s-a oferit încă o alternativă normală – ceea ce este rău. Mi-am propus să scriu despre iubire şi aproape fără să vreau cuvintele s-au legat să vorbească despre sentimentele faţă de matricea în care te-ai născut. Spun „matrice” pentru că în mod evident este vorba şi despre geografie, şi despre istorie, şi despre concetăţenii tăi, în special despre părinţi, fraţi, copii, rude, prieteni, colegi, vecini, cunoştinţe, şi despre munţi, ape, cer, câmpii, şi despre peisajele urbane, şi despre parfumuri şi sunete – despre tot.

Desigur, iubirea de mamă, iubirea de fiu, iubirea aproapelui, minunatul fior al îndrăgostirii, iubirea faţă de câinele tău, iubirea de muzică şi toate celelalte au, fiecare, universul ei tulburător şi probabil vom vorbi despre toate. Dar cred că e bine că, prima dată, am pomenit împreună România. Acum e vară şi suntem departe de 1 Decembrie. Dar când va veni, nu uitaţi să vă bucuraţi. Avem o ţară fabuloasă. Şi nu, nu e păcat că e locuită.

N-or fi românii blânzi, ospitalieri, curajoşi şi nu-mai-ştiu-cum apar în manualele şcolare, dar nici nu sunt cum apar în ziare. Impresia generală e dată, din păcate, de cei ieşiţi în faţă prin orice mijloc. Majoritatea românilor sunt pur şi simplu normali. Merită iubiţi. Iubiţi-i! Iubiţi-vă ţara, nu e de ruşine. Nu e o dovadă de slăbiciune, ci de forţă. sursa foto

Eu cu lumea

Articole similare

  • Eu cu lumea

    Despre moşteniri

    Povestea spune că un multimilionar în dolari povestea cum şi-a făcut averea: Copil sărac fiind, a găsit pe stradă un măr frumos, l-a spălat şi a reuşit

  • Eu cu lumea

    Toate-au fost la timpul lor...

    ...ceva exagerat, anii au trecut în zbor şi lumea le-a uitat! Cât adevăr fundamental într-un cântecel jucăuş cu iz de

  • Eu cu lumea

    Comme sur la clôture

    Cu ani în urmă, înainte de 1990, o cunoştinţă care reuşise, în mod miraculos la aceea vreme, să facă o vizită în Statele Unite, mi-a

  • Eu cu lumea

    De ce există răul pe lume?

    De ce există suferinţă? De ce există catastrofe? Din perspectivă strict ştiinţifică e simplu: e o problemă de probabilităţi. Universul generează toate

Comentarii (0)

Scrie un comentariu