Normalitatea socială şi gesturile fireşti

Doar câteva lucruri au fost mai des şi mai apăsat invocate în România postdecembristă decât normalitatea. Toată lumea spune că vrea normalitate. E drept, însă, că aceasta n-a fost niciodată definită public, printr-o definiţie la care să subscriem cu toţii.

E uşor de bănuit că, pentru cei care au măcar o musculiţă pe căciulă, normalitatea înseamnă legi mai blânde, în vreme ce aceia care au fost victimele unui furt sau, Doamne fereşte, mai rău, îşi doresc o normalitate cu o legislaţie mult mai aspră, care să taie a priori atracţia unora pentru infracţionalitate.

Pentru copilul sau tânărul cu drag de-nvăţătură, normală ar fi o şcoală cu profesori cât mai buni şi – fără a fi aspri – cât mai pretenţioşi. Pentru adolescentul mai zvăpăiat, normal ar fi ca profesorii să mai dea şi note „din burtă”, că nu moare nimeni din asta. Normal ar fi, pentru un jurnalist onest şi serios, ca publicul să nu mai citească şi să nu se mai uite la toate prostiile, înghiţindu-le pe nemestecate, în vreme ce normalitatea unui paparazzo înseamnă tocmai un apetit cât mai mare pentru uitatul pe gaura cheii şi ştirile cu „cercetătorii britanici” fără nume, fără institut şi fără vreo referinţă verificabilă.

Există oare un numitor comun? Există vreo normalitate convenabilă tuturor? Am putea spera la una acceptată de către toată lumea, cu excepţia infractorilor. Dar dacă ne gândim un pic mai bine, o să descoperim cu plăcută supriză că, ba da, îi putem include şi pe ei! Pentru că nimeni nu se naşte infractor, ci devine aşa ceva, în anumite condiţii sociale, materiale, culturale şi de civilizaţie generală.

O normalitate cu adevărat... normală ar trebui aşadar să fie una care să lucreze atât de profund asupra acestor condiţii încât să minimizeze riscurile evoluţiilor individuale negative. Şi atunci potenţialul, virtualul personaj negativ se va simţi şi el normal! Am spus „să minimizeze” şi nu „să elimine”. Nu sunt utopic. Dar orice societate trebuie să aibă obiective pe termen scurt, mediu şi lung. Nu generice, nu teoretice, ci pragmatice şi cuantificate.

Am auzit frecvent cifrele infracţionalităţilor şi uneori scăderi ale acestora. Slavă Domnului! Dar n-ar trebui să avem şi nişte cifre-obiectiv? Până în 2020, de pildă, mai puţin de „n” jafuri la mia de locuitori. Dacă nu ne propunem nimic, nu vom reuşi mai nimic – decât norocos, conjunctural şi incoerent.

Dincolo de problema-limită a faptelor antisociale, normalitatea este departe de-a fi ceva sofisticat. Adevărata normalitate, normalitatea profundă, normalitatea structurală, nu este compusă din monumente, ci din flori de câmp. Pentru a trăi normal, pentru a fi normal nu este nevoie de declaraţii solemne, de legi speciale sau de gesturi eroice. Normalitatea este compusă, în cea mai mare parte, din gesturi mărunte şi fireşti. Gestul de a ţine uşa cuiva care intră sau iese o dată cu tine.

Gestul de a spune „Bună ziua!” Gestul de a zâmbi, chiar şi necunoscuţilor. Gestul de a lăsa locul tău la casa supermarketului când constaţi că persoana din spatele tău a luat doar o pâine, în vreme ce tu ai un coş plin şi ar fi cumva să aştepte după tine.

Normalitatea înseamnă să încerci să te duci dimineaţa la serviciu cu energie şi bună dispoziţie. Să spui întotdeauna ceea ce gândeşti, dar – acolo unde sunt relaţii sau situaţii tensionate, s-o faci fără ură şi fără obidă. Să întinzi o mână când cineva se împiedică lângă tine.

Să suni la 112 când e cazul. Să vorbeşti oricât de sarcastic despre adversarii politici, dar într-un limbaj civilizat, fără calomnii şi chiar fără aluzii. Cam atât. Nu-i foarte complicat, nu?   sursa foto

Eu cu celalalt

Articole similare

  • Eu cu celalalt

    Închinăciune

    Când eram în facultate, a venit un tovarăş propagandist ca să ne vorbească despre „Religia? O frază de dânşii invocată, ca cu a ei putere

  • Eu cu celalalt

    Dacă nu voi, atunci cine? Dacă nu acum, ..

    Tinerii au ieşit în stradă. În sfârşit. Le-a trebuit ceva timp, dar au făcut-o, şi încă într-un mod sclipitor, cu rezultate

  • Eu cu celalalt

    Cu sau fără cenzură

    Cu cel mai bun prieten mă văd cam o dată pe an şi vorbim la telefon aproape la fel de

  • Eu cu celalalt

    Pe ce se clădește o prietenie?

    La urma urmei, ce-nseamnă a fi prieteni? Actorul Alexandru Repan mărturisea, într-un interviu, că preferă să aibă amici, nu prieteni, criteriul fiind unul

Comentarii (0)

Scrie un comentariu