Între grătar şi barbeQ

Cum dă colţul ierbii, românul iese la grătar. Uneori şi mai devreme. Un pretext de regăsire a naturii sau un scop în sine? Greu de spus. Fapt e că puţini conaţionali ies la iarbă verde cu mâncare la pachet sau fără mâncare.

Din martie şi până-n octombrie, văile, tăpşanele şi chiar pădurile patriei fumegă vesel. A şti să faci un grătar e o probă de bărbăţie. Până nu de mult, combustibilul era asigurat in situ: o nu foarte lungă preumblare pe lizieră oferea suficiente crengi uscate pentru un foc sănătos.

De când toate benzinăriile vând saci cu lemne şi cărbuni – ca şi gheaţă, de altfel – nici măcar efortul ăsta nu mai trebuie făcut. Aşa încât singurul efortul este acela de-a găsi un loc de picnic.

Dar şi aici s-au simplificat lucrurile, de când autorităţile locale au amenajat spaţii speciale, în unele dintre ele asigurând chiar şi logistica necesară – adică grătarul. Sunt multe locurile cu adevărate baterii de grătare, frumos aliniate, care aşteaptă  turiştii de-o zi.

Zi care începe pe la 11-12 şi se prelungeşte până se lungesc umbrele. Ei, nu, oamenii nu se mulţumesc să pună carnea pe grătar şi după aceea s-o înfulece, de cele mai multe ori au la ei o minge, rachete de badminton sau fac foarte mici excursii, mai ales dacă e şi un râu prin preajmă, să sari din piatră-n piatră verificând dacă berea s-a răcit suficient.

La americani e puţin diferit. Se cheamă barbecue, prescurtat barbeQ, cuvânt provenit din limba băştinaşilor Taíno din zona Caribbeană şi Timucua din Florida, şi nu se petrece pe munţi şi pe văi, ci în curtea proprie – iar scopul principal e socializarea.

Aici, bărbaţii sunt responsabili nu numai cu simbolicul talent de-a face focul, ci şi cu gătitul în sine. Sunt nenumărate stiluri şi reţete, iar instrumentarul e pe potrivă – o întreagă industrie e clădită pe barbecue şi ce fel de grătar şi ustensile ai e aproape la fel de important ca marca şi modelul maşinii.

Oricum, grătarul nord-american e ceva care rimează cu pajiştea casei, limuzina parcată pe alee sau odihnindu-se în garajul cu uşă telecomandată, casa nu foarte solidă, dar foarte arătoasă, o droaie de copii şi adulţi bronzaţi discutând politica mondială şi fluctuaţiile acţiunilor la bursă. Cum spuneam, puţin diferit faţă de noi. Interesant e însă altceva. Hai că America e departe – dar s-ar zice că niciunul dintre vecinii noştri nu s-a gândit să-ntindă pătura şi să pună grătarul pe iarbă.

Am trecut, vara, prin Bulgaria, Serbia, Slovenia, Croaţia, Grecia, Turcia şi peste tot am excalamat cu invidie “Mamă! Câte locuri de picnic au ăştia!” Numai că nu le folosesc. Bine, Bulgaria e un caz-limită, am fost acolo de peste zece ori, în toate direcţiile, şi tot nu ne-am lămurit dacă e locuită sau nu, mergi zeci de kilometri fără să vezi un om viu. Să nu ştie oare restul lumii ce frumos e să stai întins pe-o pajişte şi să mănânci în parfum de grătar şi adieri de manele? Iată un subiect care ar merita un studiu aprofundat. sursa foto

Eu cu mine

Articole similare

  • Eu cu mine

    Miracole

    Să recunoaştem: cei mai mulţi dintre noi fie nu credem în miracole – „Nu crede în miracole!”, ne-nvaţă Murphy, „Bazează-te pe

  • Eu cu mine

    Trecutul viitor

    Ani la rând, m-am certat aproape în fiecare zi cu un foarte bun prieten. În joacă, fireşte. Certurile noastre erau provocări intelectuale reciproce, ne puneam

  • Eu cu mine

    Bucuria de a trăi

    S-a născut pe la 1541, al doilea dintr-o famile cu 12 copii. Pentru că tatăl nu i-a lăsat nicio parte din fermă, a luat drumul mării la 13 ani şi a devenit

  • Eu cu mine

    Tunisia văzută din piscină

    A venit vara și, odată cu ea, vacanţele. În ciuda crizei, numărul românilor care-şi petrec vacanţa în străinătate creşte de la an la an. Sigur, am putea

Comentarii (0)

Scrie un comentariu