Închinăciune

Când eram în facultate, a venit un tovarăş propagandist ca să ne vorbească despre „Religia? O frază de dânşii invocată, ca cu a ei putere să vă aplece-n jug”, cuvinte pe care autoritatea vremii i le atribuia lui Eminescu, făcându-se a nu băga de seamă că poetul le atribuia la rândul lui unui proletar no name şi sunt ferm convins că nu din neatenţie, ci intenţionat strecurase în ele o cacofonie...

 

A ţinut activistul respectiv să ne povestească o întâmplare care i se părea extrem de semnificativă: văzuse o femeie închinându-se trecând pe lângă o biserică şi intrase în vorbă cu ea: „– De ce religie sunteţi? – Ortodoxă – Dar ştiţi că biserica asta e luterană!?”, jubilase tovarăşul, şi atunci, pe stradă, şi acum, când ne povestea nouă. Despre ce fel de credinţă poate fi vorba, întreba el fals uimit, când oamenii nici nu ştiu la ce-şi fac cruce.

 

Nu ne interesa absolut deloc ceea ce spunea, altfel i-am fi răspuns – că nu tremuram de frica unora ca el – că-şi fac cruce văzând o cruce, ceea ce e perfect normal, şi că Dumnezeu e unic. Credincioşii de rând nu au nicio implicare şi nicio responsabilitate în faptul că, în al doilea mileniu din cei 2000 de ani care ne separă de viaţa pământeană a lui Iisus Christos, Biserica s-a împărţit în numeroase bisericuţe. Desigur, fiecare ţine de tradiţiile şi ritualurile în care s-a născut, dar asta nu înseamnă că traversează pe trotuarul celălalt, catolic fiind, când dă de o biserică evanghelică – sau invers –,  nici că ar comite vreo trădare sau s-ar păcăli închinându-se în dreptul ei.

 

Cu câţiva ani în urmă, un om cu credinţă în Dumnezeu, dar suspicios cu orice gest care ar putea fi fariseic, m-a întrebat de ce trebuie să te închini când treci pe lângă o biserică. I-am răspuns: „Când întâlneşti un prieten nu-l saluţi? Dumnezeu este prietenul nostru, iar biserica este casa lui.”

 

Oricum, temerea acelui om – şi a altora – cum că închinăciunea făcută pe stradă, în tramvai ori la volan în dreptul unei biserici ar avea drept scop să-i impresioneze pe cei din jur este cumva ciudată, în condiţiile în care – cel puţin în spaţiul virtual şi sub protecţia anonimatului – creşte cu fiecare zi, parcă, un tot mai puternic curent anti-religios. Nu numai în România, de altfel. Astfel încât cel care se închină în faţa bisericilor se poate aştepta mai degrabă să fie ironizat decât admirat...

 

Din fericire, creştinii nu pun asta la suflet – deşi, sigur, nu-i poate bucura faptul că oamenii se îndepărtează de Dumnezeu – şi umplu în fiecare duminică, până la refuz, toate bisericile. Fără să facă vreun caz de asta, fără tam-tam şi fără vreo reflectare în presă a vieţii parohiale obişnuite, de zi cu zi şi săptămână cu săptămână. Presa are alte preocupări: să ia peste picior cozile interminabile de la “pupatul moaştelor”, cum sunt titrate ştirile, să încurajeze eliminarea religiei din programa şcolară şi, fireşte, să reflecte bogat şi moralizator cazurile în care vreun preot se sminteşte şi face vreo nefăcută.

 

Căci pădure fără uscăciuni încă nu s-a văzut.

 

Dar pădurea e mare şi frumoasă.

 

Când treci pe lângă ea – şi cu atât mai mult când intri în ea – merită să o saluţi!

Eu cu celalalt

Articole similare

Comentarii (0)

Scrie un comentariu