Despre petreceri

Oamenii au ştiut dintotdeauna să petreacă. Sau, mă rog, cel puţin din antichitate, căci despre balurile Epocii de piatră avem puţine informaţii. Dar romanii! Toţi cei revoltaţi de decăderea moravurilor în secolele XX-XXI ar face bine să se documenteze puţin asupra modului în care se distrau strămoşii noştri! Noi suntem mici copii cuminţi faţă de ei. Boierii petreceau boiereşte, iar oamenii de rând, când puteau, îi trăgeau câte-o petrecere câmpenească – strămoaşa picnicului de azi.

Prin conace (vezi minunatul film „Piesă neterminată pentru pianină mecanică”), palate şi castele se organizau serate muzicale şi – în săli special construite – aveau loc baluri, dansul fiind la putere.

Dansul a rămas la putere şi-n a doua jumătate a veacului trecut, deşi fostele „ceaiuri dansante” au renunţat la atribut, păstrând doar substantivul: anii 1965-1980, cel puţin în România, au fost dominaţi – în ceea ce priveşte adolescenţii şi tinerii – de „ceaiuri” (intrate ca atare şi-n literatură, de pildă prin romanul „Un ceai cu tipele de sâmbătă”, de Adrian Lustig). Reţeta era: muzică bună, vodcă, BT sau Carpaţi fără filtru.

Mâncarea era opţională. Iar muzică bună însemna tot ce-ncape între Beatles şi Pink Floyd. Muzica disco rămânea în afara reţetei, fiind dedicată locului care i se potrivea nominal: discotecile. Cât priveşte locurile de desfăşurare, ceaiurile aveau loc acasă la oricine.

Existenţa unui spaţiu suficient nu era o condiţie. Absenţa părinţilor – da. Superlativul ceaiului era revelionul. Aici, spaţiul juca un oarecare rol. În plus, revelioane organizau nu doar juniorii, ci şi seniorii. La toate acestea se adăugau petrecerile aniversare: zi de naştere sau de nume, căsătorie, botez etc.

Nu în ultimul rând, existau adunări – pentru jocuri de cărţi, yams, whist, bridge, mimă etc. – care poate că nu meritau numele de petrecere, dar aveau în comun cu toate cele de mai sus, drept element-cheie, faptul că se petreceau într-un apartament, cel mult o casă. Astăzi, cum ştiţi, ne invităm tot mai rar acasă unii pe alţii, chiar şi fără complicaţiile unei petreceri. LOCALUL a existat în viaţa românilor din vremuri imemoriale, dar până nu de mult era destinat cu preponderenţă fie unei beri (două, trei, mă rog), fie ocaziilor speciale de tip masă de protocol, dejun de afaceri sau chiolhan tovărăşesc – după caz.

Câţi oameni îşi serbau ziua de naştere – a lor sau a copiilor! – la restaurant acum 40, 30, 20 de ani? Astăzi, pentru copiii (din Bucureşti, cel puţin) fast-food-ul e depăşit, petrecerile au loc în săli de jocuri, absolvirea clasei a VIII-a (moment care, înainte de 1995, nu genera niciun fel de petrecere) implică un restaurant de patru stele, trecerea bacalaureatului te scoate din Bucureşti şi au început să se înmulţească nunţile celebrate peste graniţă. Lumea merge înainte, nu?

Departe de mine intenţia de-a critica tendinţele. Rămân doar cu o melancolie: se consideră prieteni sau sunt buni colegi oameni care nu şi-au călcat niciodată pragul casei. by Tudor Calin Zarojanu sursa foto

Eu cu lumea

Articole similare

  • Eu cu lumea

    Despre moşteniri

    Povestea spune că un multimilionar în dolari povestea cum şi-a făcut averea: Copil sărac fiind, a găsit pe stradă un măr frumos, l-a spălat şi a reuşit

  • Eu cu lumea

    Toate-au fost la timpul lor...

    ...ceva exagerat, anii au trecut în zbor şi lumea le-a uitat! Cât adevăr fundamental într-un cântecel jucăuş cu iz de

  • Eu cu lumea

    Comme sur la clôture

    Cu ani în urmă, înainte de 1990, o cunoştinţă care reuşise, în mod miraculos la aceea vreme, să facă o vizită în Statele Unite, mi-a

  • Eu cu lumea

    De ce există răul pe lume?

    De ce există suferinţă? De ce există catastrofe? Din perspectivă strict ştiinţifică e simplu: e o problemă de probabilităţi. Universul generează toate

Comentarii (0)

Scrie un comentariu