Cum dai dovadă de caracter în fotbal

Fotbalistul își șterge gânditor o broboană de transpirație de pe obraz. Apoi fixează, brusc iluminat, camera de luat vederi și zice triumfător: „În repriza a doua însă, ne-am dorit mai mult victoria și am fost peste ei. Am dat dovadă de caracter“. Fotbalistul cu pricina e român.

Ar putea fi aproape oricine. Cei mai mulți se exprimă în clișee, gândesc stereotip, fără să fie singurii vinovați pentru asta – aud și citesc mai cu seamă platitudini din jargonul meseriei și locuri comune (da, și fotbalul nostru are presa pe care o merită). De caracter, însă, n-a dat dovadă băiatul acesta – trufia, presupunerea că rivalii și-ar fi dorit mai puțin victoria, încrederea exagerată în sine, lipsa de respect nu sunt probe de caracter, ci de absență a acestuia.

Caracterul, dacă nu vă plictisește să vorbim despre fotbal și despre civilizația acestui fleac ce adună oamenii în jurul său de secole, e  în altă parte. În special, în Anglia, acolo unde a fost brevetat. Cam pe vremea în care la joc participau parteneri, iar nu rivali, fotbalul îl născociseră strămoșii unui jucător care avea să-l definească drept acel sport inventat de englezi și câștigat, de regulă, de nemți. Am trei pilde, dintr-un noian a cărui amploare sfidează scurtimea textelor de pe Internet, despre probe fotbalistice de caracter care implică oameni din țara în care centrările lungi sunt atât de savurate fiindcă spectatorul poate zări, cu ocazia asta, și curcubeul.

Un exemplu vine din Primul Război Mondial, de Sărbătorile de iarnă. În a doua zi de Crăciun, un sol german a sosit în tranșeele britanicilor și le-a propus să joace un meci de fotbal între inamici!

Partida s-a desfășurat în Țara Nimănui, undeva, în nordul Franței, lângă Armentieres, oraș care are un motto splendid: „pauvre mais fiere“ (sărmani, dar mândri). Au câștigat nemții (scor 3-2, îl pomenesc numai ca pe un favor făcut statisticii reci), dar, la sfârșit, au celebrat împreună minutele de pace. Ostașii care până ieri se uitau la ceilalți doar prin cătarea armelor de foc au cântat colinde și și-au oferit unii altora felicitări de Crăciun.

Abia aceasta, da, a fost o probă de caracter. A doua a fost nemurită de un club care avea să facă prozeliți și admiratori din Malta până în Brazilia. Se numea Corinthian FC și era un club amator înființat la 1882, la Londra. Cum caracterul de amatori era stipulat în regulamentul de ordine interioară, potrivit căruia era interzisă participarea la orice competiție în care era pus în joc vreun trofeu sau vreo formă de plată, „corintienii“ au refuzat să joace pentru altceva decât pentru popularizarea nobilei arte fotbalistice. Și și-au păstrat nemestecul în competiții profesioniste vreme de 41 de ani.

Vă rog să mă credeți pe cuvânt că nu și-au pierdut caracterul nici când au luat parte la un prim meci din Cupa Angliei. A treia probă de caracter a fost dată de Sam Wadsworth, fost combatant în Marele Război, supranumit Gentilomul Englez.

Dintre spusele sale, toate pe care le știu având noimă, a intrat în legendă aceasta, unul dintre cele mai elegante elogii la adresa fair-play-ului: „Fii gata mereu să-ți feliciți învingătorul și nu regreta apoi că ai făcut-o.“ Favorita mea rămâne însă maxima sa legată de onoranta situație în care a primit banderola de căpitan al reprezentativei de fotbal a Angliei. Gentilomul Sam avea să-și amintească: „Am fost mulțumit.

Dar pe atunci nu se făcea prea mare zarvă pe tema asta. Nu mi s-a schimbat măsura la pălărie.“ Le-aș fi recunoscător fotbaliștilor noștri dacă și-ar încărca memoria cu aceste întâmplări atunci când se fălesc că au dat dovadă de caracter. Ori măcar dacă și-ar petrece niște timp, nu mai mult decât pauza unui meci, reflectând la observația lui Dwight Lyman Moody: caracterul este așa cum ești pe întuneric.

O spun fără umbră de regret: mi-am petrecut ani buni studiind fotbalul și civilizația aferentă, dar și pe cei care-l practică, fiindu-le principal mijloc de existență. Din această perspectivă, pot garanta că fotbaliștii nu sunt, aprioric, lipsiți de caracter.

În tot cazul, sunt destui care au și caracter, stăpânesc și cuvintele. Problema e că dau, de foarte tineri, de pietre de încercare deosebit de grele: succesul, faima, contractele uriașe, mirajul străinătății, fetele. Dacă știu să gestioneze confruntarea cu toate aceste ispite, vor proba  tărie de caracter. Sigur că poți fi și un fotbalist celebru, bogat, divorțat și să-ți păstrezi caracterul. Dar pentru asta trebuie ca măcar o dată în carieră să înscrii în fața fostei tale echipe și să nu te bucuri după gol.

Oricât ar părea de greu de crezut, vor fi suporteri de ambele părți care te vor aprecia. Poate chiar mai numeroși în comparație cu cei pentru  care caracterul se măsoară în metri de drapele arse ale clubului rival. by Horia Ghibutiu sursa foto

Oameni de character

Articole similare

  • Oameni de character

    Despre caracter

    „Caracterul omului se cunoaşte la băutură şi la jocul de cărţi”, spune o vorbă mai veche. De trei ori fals. Mai întâi, asta presupune că la jocul de

  • Oameni de character

    Nu suntem pierduți

    Profesorul Solomon Marcus – o valoare naţională care ar trebui celebrată ca atare, cel mai importamt ambasador, poate din toate timpurile – şi-a rostit discursul

  • Oameni de character

    Nevoia de idoli

    Una dintre caractersticile general umane este nevoia de idoli. La vârsta copilăriei, mai ales pentru băieţi, idolii se recrutează în special dintre eroii de

  • Oameni de character

    Simona

    Am crescut cu Ilie Năstase. Nu, nu l-am cunoscut personal, dar îl ştiam la fel de bine ca pe rudele, profesorii sau prietenii mei. „Îi urmăream cariera” e mult

Comentarii (0)

Scrie un comentariu