Centrul de greutate

În 1989, zona Lipscaniului bucureştean ajunsese un bazar trist şi sărăcăcios, din cenuşiul căruia sclipea straniu câte un magazin pretenţios de porţelanuri sau sticlărie. Imaginea s-a păstrat multă vreme după revoluţie, doar mărfurile s-au mai diversificat. Spre sfârşitul mileniului, Lipscaniul se stingea lent, dar sigur, neputând face faţă supermagazinelor şi zonelor comerciale glossy care crescuseră mai peste tot în oraş – în centru în orice caz – iar simbolul acestei decăderi era cândva mult frecventatul magazin Bucureşti, abandonat acum, agonizând.

Chiar alături de el, începuseră să apară terenuri virane, clădiri în curs de autodemolare şi altele care funcţionau în ciuda bulinelor roşii care anunţau că stabilimentul poate cădea la cea mai mică zguduitură.

Cam aşa stăteau lucrurile şi prin 2006, când Primăria Bucureştiului a decis să pună piciorul în prag, închizând toată zona traficului auto. Comercianţii locului, ba şi-o universitate care-şi avea un sediu pe-acolo, au protestat vehement, pe motiv de pierdere de vad şi de dificultăţi de aprovizionare, dar adevărul e că mari afaceri nu se prea făceau pe-acolo. Iar intenţiile Primăriei păreau justificate: consolidarea şi renovarea clădirilor, refacerea carosabilului, dar şi a infrastructurii.

Numai că... vreme de cel puţin un an, singura realizare a rămas montarea stâlpişorilor care opreau accesul auto. Cu excepţiile de rigoare: prin două sau trei bariere puteau trece, teoretic, maşinile de aprovizionare şi treceau, practic, toţi cei care lăsau un bănuţ portarului.

Apoi, încet-încet, a-nceput să se mişte câte ceva. Culmea a fost că, la chiar prima săpătură destinată refacerii arterei rutiere, s-au descoperit vestigii istorice, care au trebuit protejate! Lucrările au avansat, dar extrem de lent, iar zona acum denumită – conform cu ceea ce şi este – Centrul Istoric al Capitalei României a rămas aproape la fel de moartă. Până într-o zi, când un prim patron de restaurant muribund, refuzând să mai aştepte miracole, a scos câteva mese-n stradă şi a deschis prima terasă!

Asta deşi clădirea, exceptând parterul cu restaurantul, continua să fie aproape o ruină. Era semnul aşteptat! În aceeaşi vară s-au deschis alte zece-cincisprezece terase şi au început să apară evenimentele cultural-distractive, de la festivaluri muzicale până la teatru stradal şi spectacole de magie.

Astăzi, Centrul Istoric este cea mai serioasă probă că Bucureştiul, măcar pe alocuri, merită încă numele de Micul Paris. E o plăcere să treci pe Lipscani, Smârdan, Strada Franceză, chiar şi numai în plimbare, fără să te aşezi la o bere sau o cafea. Nenumărate localuri, fiecare cu specificul lui, te îmbie, pe caniculă, cu umbră, băuturi răcoritoare şi ventilatoare care împrăştie vapori de apă, iar seara e o feerie de lumini, culori şi muzici – dar nu asurzitoare, ci discrete.

Lipsesc doar rochiile cu crinolină şi jobenele ca să te crezi teleportat în anii 20 ai secolului trecut. Astfel, Centrul Istoric al Bucureştiului a devenit şi centrul său de greutate, amintind valorile de cultură şi civilizaţie care l-au definit şi-l pot defini din nou.   sursa foto

Eu cu obiectele

Articole similare

  • Eu cu obiectele

    Mobilă fără durere

    Spiritualul, sclipitorul, inimitabilul Teodor Mazilu are o piesă intitulată „Mobilă şi durere”, care de altfel se joacă şi azi, în regia lui

  • Eu cu obiectele

    Reconstituirea

    În 5 ianuarie 1970, la un an şi patru luni după ce, opunându-se făţiş intrării Armatei Roşii în Cehoslovacia, Nicolae Ceauşescu îşi punea la butonieră

  • Eu cu obiectele

    Cu sau fără pâlnie

    Pe 28 octombrie 1492, Cristofor Columb pleca spre America. Nu că ar fi ştiut asta, căci convingerea lui era că pleacă spre India. Esenţial, însă, este faptul

  • Eu cu obiectele

    Căutaţi explicaţii?

    Un document excepţional a ajuns pe Internet, mai exact pe Facebook. Nu, nu este despre agenţi sub acoperire, alegeri, spionaj, război, politică. Nici despre vreo

Comentarii (0)

Scrie un comentariu