Cel mai frumos copil

„Când am încetat de a mai fi copii, am încetat de a mai fi”. Nu, nu murim, nu imediat, o mai ducem aşa o vreme, uneori chiar multă vreme, dar e mai degrabă supravieţuire decât viaţă. Oamenii care au încetat de a mai fi copii sunt foarte uşor de recunoscut. În primul rând nu mai ştiu să se joace. Nici singuri, nici între ei, nici cu copiii. Jocul înseamnă bucurie, veselie şi descărcare de energie. De aceea, cei care nu se joacă sunt ursuzi, trişti şi tensionaţi.

În al doilea rând, nu ştiu cum să vorbească şi cum să se poarte cu copiii. Nici cu cei de trei luni, nici cu cei de şapte ori 14 ani. De aceea, fie nu interacţionează deloc cu ei, ca şi când n-ar exista, fie o fac doar ca să-i critice – că vorbesc prea tare, că râd prea mult, că nu stau frumos la masă, că nu iau note destul de bune –, fie, varianta cea mai nefericită din toate, vorbesc cu copiii într-un limbaj artificial, inventat de ei, cei care au încetat de a mai fi copii: „Şi ce-am mai făcut noi azi la şcoală? Am ridicat mânuţa să răspundem la aritmeticuţă?”

În al treilea rând, probabil cel mai important din toate, şi-au pierdut creativitatea. Să nu spuneţi „Dacă au avut-o vreodată” – toţi copiii sunt extrem de creativi, inclusiv cei cu probleme speciale.

Afirmaţia tranşantă cu care începe acest text îi aparţine lui Constantin Brâncuşi, şi probabil în primul rând la asta se gândea: Când am încetat de a mai fi copii, am încetat de a mai fi creativi, inspiraţi, imaginativi, inovatori, originali.

Creativitatea, evident, nu se referă numai la artă. Gândiţi-vă ce-ar fi un producător de publicitate fără creativitate, spirit ludic şi simţul umorului! Dar un creator de jocuri pe calculator! Şi, în general, un creator de soft! Ce-ar fi, dacă n-ar mai fi măcar parţial copil, un om de televiziune – şi nu mă gândesc doar la cei care apar „pe sticlă”, ci la toţi ceilalţi. Fără creativitate, fără a fi dacă nu un copil măcar un adolescent întârziat, poţi cel mult să-ţi faci meseria mecanic, inerţial, strâns în chingile lui „Aşa se face!”, dar nu vei progresa, probabil în nicio meserie.

Constantin Brâncuşi nu este „cel mai mare sculptor român”. Constantin Brâncuşi este unul dintre cei mai mari artişti din istorie, un mare gânditor şi un mare caracter. Înţelegând că arta românească trebuie să se afirme în lume, nu doar la noi în bătătură, a plecat în 1904 la studii la München, dar după șase luni acolo a pornit-o pe jos prin Bavaria, Elveția şi Franța, atras de magnetul Oraşului-Lumină, capitala culturală a lumii, Parisul. A expus acolo pentru prima oară în 1906, la 30 de ani, după care a intrat în contact cu avangarda artistică pariziană, împrietenându-se cu Guillaume Apollinaire, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp. Revine pentru scurt timp în România, unde participă la „Expoziția oficială de pictură, sculptură și arhitectură”, cucerind Premiul al II-lea, ex-aequo cu alţi patru artişti... În 1914, deschide prima expoziție în America, nu înainte de a intra în conflict cu vameşii care refuzaseră să-i scutească de taxe „Pasărea în văzduh”, pe motiv că nu e operă de artă!! Drept care intră la „import de metal”! A dat Vama în judecată şi a câştigat, moment istoric pentru că o instanţă de judecată accepta că o lucrare non-figurativă poate fi operă de artă!

La începutul lui 1957, îl cheamă pe arhiepiscopul Teofil, se spovedește, se împărtășește şi îi mărturisește că moare cu inima tristă, pentru că nu se mai poate întoarce în țara lui. Ţară în care ansamblul de la Târgu Jiu fusese la un pas de-a fi demolat.

Se stinge din viață pe 16 martie, la ora 2 dimineața, şi este înmormântat în cimitirul Montparnasse. Lucrările din atelierul său parizian le-a lăsat prin testament României, dar guvernul comunist le-a refuzat, aşa că acum fac mândria Centrului Pompidou. 

Lucrărilor lui, critica le-a atribuit înţelesuri sofisticate şi psihanalitice, deşi Constantin Brâncuşi spusese, cu subiect şi predicat: „Nu căutaţi în sculpturile mele forme obscure sau tainice, tot ce vă ofer e bucuria pură”.

Bucurie, creativitate, imaginaţie, spirit ludic.

Definiţia copilăriei!

sursa foto

Eu cu lumea

Articole similare

  • Eu cu lumea

    Despre moşteniri

    Povestea spune că un multimilionar în dolari povestea cum şi-a făcut averea: Copil sărac fiind, a găsit pe stradă un măr frumos, l-a spălat şi a reuşit

  • Eu cu lumea

    Toate-au fost la timpul lor...

    ...ceva exagerat, anii au trecut în zbor şi lumea le-a uitat! Cât adevăr fundamental într-un cântecel jucăuş cu iz de

  • Eu cu lumea

    Comme sur la clôture

    Cu ani în urmă, înainte de 1990, o cunoştinţă care reuşise, în mod miraculos la aceea vreme, să facă o vizită în Statele Unite, mi-a

  • Eu cu lumea

    De ce există răul pe lume?

    De ce există suferinţă? De ce există catastrofe? Din perspectivă strict ştiinţifică e simplu: e o problemă de probabilităţi. Universul generează toate

Comentarii (0)

Scrie un comentariu