Ce rămâne când rămâne ceva

O butadă celebră susţine că prin cultură generală se înţelege ceea ce rămâne după ceea ce ai uitat tot ceea ce ai învăţat. Ca să nu rămână un simplu joc de cuvinte, un sofism provocator şi ostentativ, ideea ar trebui nuanţată: ceea ce rămâne după ceea ce ai uitat tot ceea ce ai învăţat cu dinadinsul.

După ce se evaporă obligativităţile, schemele, regulile, sintezele pentru bacalaureat, citatele şi referinţele culturale care dau bine în conversaţie – şi se decantează, în sufletul şi în mintea ta, ceea ce ai înţeles cu adevărat, ceea ce te-a emoţionat cu adevărat, ceea ce iubeşti cu adevărat, ceea ce ştii cu adevărat – şi nu pentru că e bine să ştii. În sufletul şi în mintea ta... Să fie oare mai mult în suflet sau mai mult în minte? Dacă privim cu atenţie în noi înşine, dar şi în cei din jur – atât cât ne este îngăduit şi accesibil – o să constatăm cu uşurinţă că, în faţa oricărui act artistic, emoţiile, impresiile estetice, trăirile sînt mai puternice decît gîndurile, decât judecăţile.

Ceea ce am simţit în sala unui spectacol de teatru – şi cu atât mai mult în cea a unui concert –, ceea ce am trăit citind un roman – şi cu atât mai mult o poezie – mă implică, mă domină, mă influenţează mai mult decât ideile născute din percepţia raţională a operei respective, decât ţesătura de gânduri stârnită de aceasta. Îndrăznesc chiar să spun că, în absenţa unei trăiri emoţionale ori măcar estetice, întâlnirea dintre mine şi actul artistic nu prea merită consemnată.

E ca şi când aş fi trecut pe stradă pe lângă un copac – ceea ce se şi întâmplă, zilnic – fără să-l observ. Deşi e o fiinţă nu rareori interesantă, are culorile şi parfumul lui, se luptă să răzbată în poluarea oraşului, are o istorie, e viu. De partea cealaltă, aş zice că absenţa unei punţi de gândire între mine şi un tablou, de pildă, lipsa unui raţionament, fie şi abia schiţat, legat de acea pictură, nu anulează caracterul de receptare artistică.

Sentimentele artistice sunt, aşadar, mai pregnante decât gândirile artistice. Atâta doar că... Atâta doar că primele se pot dizolva în timp, dar celelalte nu. Mai mult, de regulă reflecţiile legate de o operă pot chiar să crească – dacă, fireşte, opera era de valoare. Ni se întâmplă destul de rar ca, recitind o carte, să retrăim emoţiile primei lecturi, să suferim ori să ne bucurăm din nou alături de personajele favorite – fie şi măcar pentru că acum cunoaştem desfăşurarea evenimentelor.

În schimb, sunt şanse serioase să descoperim noi înţelesuri ori să reflectăm la cele deja aflate. Mutatis mutandis, ceva din toate acestea trebuie luat în consideraţie şi în raport cu întîmplările vieţii noastre.

Este evident că sentimentele şi senzaţiile sunt mult mai puternice şi ne oferă vibraţia fără de care nimic n-ar avea sens. Dar ceea ce rămâne în timp, peste ani, este mai degrabă din zona raţiunii. Aldous Huxley spunea chiar, categoric, că nu ne putem aminti senzaţiile, ci doar contextul în care s-au produs. Dar cu siguranţă ne amintim ce-am gândit despre o împrejurare şi ce concluzii am tras pentru viitor. Asta rămâne când rămâne ceva. Când nu – nu.   sursa foto

Eu cu celalalt

Articole similare

  • Eu cu celalalt

    Închinăciune

    Când eram în facultate, a venit un tovarăş propagandist ca să ne vorbească despre „Religia? O frază de dânşii invocată, ca cu a ei putere

  • Eu cu celalalt

    Dacă nu voi, atunci cine? Dacă nu acum, ..

    Tinerii au ieşit în stradă. În sfârşit. Le-a trebuit ceva timp, dar au făcut-o, şi încă într-un mod sclipitor, cu rezultate

  • Eu cu celalalt

    Cu sau fără cenzură

    Cu cel mai bun prieten mă văd cam o dată pe an şi vorbim la telefon aproape la fel de

  • Eu cu celalalt

    Pe ce se clădește o prietenie?

    La urma urmei, ce-nseamnă a fi prieteni? Actorul Alexandru Repan mărturisea, într-un interviu, că preferă să aibă amici, nu prieteni, criteriul fiind unul

Comentarii (0)

Scrie un comentariu