Casablanca, mileniul trei

Ce-au în comun, fizic, Colombo şi Humprey Bogart? Cam greu de găsit o trăsătură comună comisarului genial, aiurit, şleampăt, cu o căutătură strâmbă, şi detectivului fermecător, elegant, sarcastic şi nemilos din “Şoimul maltez”. Şi totuşi ea există, ba chiar sare în ochi – scuze, Peter Falk! – de vreme ce reprezintă stratul exterior al persoanei.

Trenciul. Boţit şi veşnic fluturând la primul – strâns în talie şi impecabil călcat la al doilea. Importarea în română a numelui trench-coat a produs un cuvânt care sună cam naşpa, aducând aminte de terci. Cu toate acestea, haina de ploaie făcută din gabardină, poplin sau piele a fost gândită de la bun început să fie ceva stilat, înlocuind mai grosolana manta de serj în care se-mbrăcau soldaţii britanici şi francezi în Primul Război Mondial.

Noua îmbrăcăminte a fost un atât de mare succes de imagine încât nu e de mirare că inventarea ei e revendicată de două mari case de creaţie vestimentară, Burberry şi Aquascutum, ce-a de-a doua susţinând că o gândise încă de prin 1850!

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial – să reţinem deci că, la origine, vorbim despre un articol vestimentar militar! – trenciul a “migrat” în ambele direcţii, adică spre Statele Unite şi URSS, în forme diferite, evident… Istoriografia neoficială însă – adică percepţia publică, la urma urmei ce altceva contează? – a reţinut însă nu destinaţiile milităroase, ci trenciul lui Rick din Casablanca, dar şi cel – în cu totul alt gen de film – al Inspectorului Clouseau din seria Pantera Roz.

În România, trenciul este asociat în principal cu lumea urbană interbelică. Primăvara şi toamna, scriitorii care se-ntâlneau la Capşa, domnii care circulau pe Calea Victoriei, dar chiar şi oameni mai puţin înlesniţi, dinspre marginea oraşelor, purtau trenciul ca un semn distinctiv de stil. Culorile aproape exclusive erau gri şi bej, fără a lipsi însă negrul. Negrul, mai ales în varianta din piele, rămâne însă greu de desprins de două amintiri colective dătătoare de fiori.

Nu intrăm aici în amănunte, că nu e locul. Sigur că e o nedreptate, negrul fiind arbitrul eleganţei, dar, ce să-i faci?, teroarea se uită greu. Ce şansă are trenciul de a redeveni pardesiul preferat al bărbaţilor, acum, în mileniul trei? Una cu siguranţă solidă!

Practic, are tot ce-i trebuie pentru asta, cu o singură excepţie: o personalitate carismatică drept etalon. În momentul în care va exista cel puţin o vedetă masculină – din orice domeniu – care să apară insistent în trenci, sunt sigur că moda se va relansa. Se simte cineva Rick Blaine? Sau măcar Victor Laszlo? sursa foto

Eu cu mine

Articole similare

  • Eu cu mine

    Miracole

    Să recunoaştem: cei mai mulţi dintre noi fie nu credem în miracole – „Nu crede în miracole!”, ne-nvaţă Murphy, „Bazează-te pe

  • Eu cu mine

    Trecutul viitor

    Ani la rând, m-am certat aproape în fiecare zi cu un foarte bun prieten. În joacă, fireşte. Certurile noastre erau provocări intelectuale reciproce, ne puneam

  • Eu cu mine

    Bucuria de a trăi

    S-a născut pe la 1541, al doilea dintr-o famile cu 12 copii. Pentru că tatăl nu i-a lăsat nicio parte din fermă, a luat drumul mării la 13 ani şi a devenit

  • Eu cu mine

    Tunisia văzută din piscină

    A venit vara și, odată cu ea, vacanţele. În ciuda crizei, numărul românilor care-şi petrec vacanţa în străinătate creşte de la an la an. Sigur, am putea

Comentarii (0)

Scrie un comentariu