Articol neterminat despre o piesă neterminată

Sunt un fan al listelor. “Fan” sună mult mai bine decât “maniac”, nu? Nu plec la piaţă fără listă, iar pregătirile pentru o ieşire din Bucureşti – fie şi de o jumătate de zi – încep cu bifarea pe lista “Ce luăm cu noi când plecăm de-acasă”, pe care am alcătuit-o în urmă cu ani şi o actualizez din când în când. Şi care, da, aţi ghicit, are variantă de vară şi de iarnă.

Dar asta n-ar fi nimic. Încă din adolescenţă mi-a plăcut să fac liste cu cărţile pe care le-am citit, spectacolele pe care le-am văzut, piesele muzicale preferate (aici nu puteam să le pun pe toate!), am alcătuit o listă cu principalele realizări româneşti în ştiinţă şi tehnologie (priorităţi mondiale), alta cu cursa americano-sovietică pentru spaţiul cosmic…

La maturitate, obligaţiile de tot felul au lăsat tot mai puţin loc pentru asemenea “playlist”-uri. Şi totuşi, cu o răbdare care m-a uimit şi pe mine, scotocind prin memorie, dar şi prin Wikipedia, am început să construiesc o listă-mamut pe care – în onoarea unui genial moment comic cu Horaţiu Mălăele – am botezat-o nici mai mult nici mai puţin decât “Toate filmele pe care le-am băut” (nici nu-i aşa departe de o comparaţie justificată, întrucât destule dintre el m-au ameţit – unele de prea frumoase, altele de prea stupide…) Pot, aşadar, să vă spun că până acum am văzut fix 1.016 filme de lung metraj, dintre care 66 le consider excepţionale.

De cinci stele, cum ar veni. Iar deasupra tuturora, de peste 40 de ani încoace, neclintit şi netulburat, stă filmul despre care vreau să vă vorbesc acum. Înainte de asta, însă, trebuie să vă spun ce admir mai mult la un film – ca şi la un actor: economia de mijloace. În ciuda aparenţelor, e foarte uşor să plângi sau să râzi în hohote, să urli, să te tăvăleşti pe jos de durere virtuală. Este de asemenea un fleac să stârneşti plânsul, oroarea sau indignarea spectatorilor: e suficient să-ţi alegi drept subiect un copil grav bolnav, un criminal sadic, respectiv un politician veros… Cu mult mai greu (şi de aceea mai voloros) este să obţii tensiunea ori suspansul din tăceri, priviri şi gesturi puţine.

În “Clanul sicilenilor” e o scenă în care Lino Ventura “joacă” senzaţional doar cu ceafa: a primit telefonul care-l anunţă că Roger Sartet e în avionul cu diamantele… Conform acestui criteriu şi tuturor celorlalte criterii de care am ştiinţă despre cea de-a şaptea artă, pentru mine cel mai bun film al tuturor timpurilor rămâne “Piesă neterminată pentru pianină mecanică”. Sigur, replicile şi situaţiile sunt ale lui Cehov; sigur, toţi actorii joacă excepţional, în frunte cu Alexander Kalyagin; sigur, conacul şi împrejurimile sunt de basm, muzica e dumnezeiască (piesa titulară fiind Rapsodia Ungară nr. 2 de Franz Liszt) etc.

Dar să dăm Cezarului ce-i al Cezarului: filmul este o creaţie personală a genialului Nikita Mihalkov – controversat ca persoană, atât înainte, cât mai ales după căderea comunismului, dar, vorba bancului, noi nu pentru asta-l iubim.

E aproape o blasfemie, pentru mine, să încerc să spun ce-mi place mai mult în acest film, dar dacă aş fi totuşi obligat să aleg, aş alege scenele finale, începând cu criza existenţială nocturnă a lui Platonov, care trezeşte pe toată lumea urlând: “N-am făcut nimic! Am 35 de ani şi n-am făcut nimic!”, continuând cu goana lui nebună şi aruncarea în apa de un metru adâncime, faţa lui jalnică (Mihalkov jonglează superb între dramatic şi grotesc), cu pălăria pleoştită, rostind ca un copilaş: “Am căzut şi m-am loviiit…”, şi terminând cu imaginea aproape christică a băiatului dormind, răsucindu-se-ntr-o rază de soare care face să sclipească o cruciuliţă la gâtul lui – el fiind, se sugerează, cel care ar putea evada din acel univers livresc, frustrat şi anacronic, aproape o dioramă…

Eu cu mine

Articole similare

  • Eu cu mine

    Miracole

    Să recunoaştem: cei mai mulţi dintre noi fie nu credem în miracole – „Nu crede în miracole!”, ne-nvaţă Murphy, „Bazează-te pe

  • Eu cu mine

    Trecutul viitor

    Ani la rând, m-am certat aproape în fiecare zi cu un foarte bun prieten. În joacă, fireşte. Certurile noastre erau provocări intelectuale reciproce, ne puneam

  • Eu cu mine

    Bucuria de a trăi

    S-a născut pe la 1541, al doilea dintr-o famile cu 12 copii. Pentru că tatăl nu i-a lăsat nicio parte din fermă, a luat drumul mării la 13 ani şi a devenit

  • Eu cu mine

    Tunisia văzută din piscină

    A venit vara și, odată cu ea, vacanţele. În ciuda crizei, numărul românilor care-şi petrec vacanţa în străinătate creşte de la an la an. Sigur, am putea

Comentarii (0)

Scrie un comentariu